[Update: The English version of this story isavailable on LinkedIn]
Ce legătură e între modul în care am evoluat ca oameni, revoluția tehnologică si fake news: cum am ajuns să transformăm adevărul într-o noțiune relativă?
În ultimul an, m-am ocupat ceva mai mult de studierea fenomenul fake news si a efectelor sale. Las aici câteva dintre concluziile la care am ajuns, pe scurt – da, aşa arată varianta scurtă 🙂
Pentru început, iată nivelul la care s-a ajuns:
Trump voter panelist: “If Jesus Christ gets down off the cross and told me Trump is with Russia, I would tell him, ‘Hold on a second. I need to check with the President if it’s true.'”pic.twitter.com/4f8bXkXzhY
— New Day (@NewDay)November 20, 2017
Un asemenea grad de spălare pe creier are o explicație complexă – ține atât detehnologiesi de noile modele de business dindigital media, cât si desociologie,psihologiesi chiarantropologie– pentru că stirile false nu au apărut o dată cu Facebook, ci în momentul în care acum 150-250 de mii de ani unul dintre primii Homo Sapiens s-a întors cu niste povesti super interesante de la vânătoare 😉
Dar să începem cu situația la zi.
Cam la orice discotecă de la sat, oras sau mare – unde, prin discotecă, înțelegem conferință de digital & tech – singurul cuvânt care se aude mai des si mai tare decât basul si cu toba mare este “disruption“.
Fără un echivalent 1:1 în limba română, “disruption” descrie în acest context modul în care tehnologia, big data, digitalul au “disrupt” si “disrup” (scuze pentru abuzul lingvistic) industriile tradițonale.
Slide-ul “clasic” care susține povestea asta arată, de obicei, cam asa:
Ce legătură are asta cu stirile false?
Principalele companii care au revoluționat modul în care consumăm conținut online sunt, evident,GooglesiFacebook. La fel cumAirbnba “disrupt” industria hotelieră fără să dețină hoteluri sauUbera schimbat taximetria fără să dețină masini,GooglesiFacebookau modificat fundamental două lucuri:
Automatizarea e cheia eficienței, de aceeaGooglesiFacebookau randamente uluitoare de1.4-1.6 milioane de dolari venit per angajat (la nivel anual): unul dintre motivele performanței – dincolo de capacitatea lor de inovație admirabilă – e că se bazează din ce în ce mai puțin pe oameni si cât mai mult posibil pe algoritmi/roboți.
Altfel spus: accesul la audiență s-a democratizat si, în mare parte, robotizat.
De aceea, orice prost carismatic cu un cont deFacebooksauYouTubepoate deveni faimos si se poate intitula, dacă vrea, “jurnalist” – fără să mai fie nevoie să respecte complicatele standarde profesionale impuse de ceea ce era pe vremuri jurnalism “by the book” – si orice individ poate să cumpere direct publicitate pe platformele globale, fără să mai aibă discuții inutile legate de calitatea si veridicitatea mesajelor, target group si prețuri cu alți oameni de vânzări.
Oricine poate atrage atenție sau genera trafic poate să si facă bani din asta. Filtrul moral e vag, tot ce contează ecantitatea de traficsi, deci, numărul de date adunate – date care permit campaniilor să isi găsească publicul, tot în mod automatizat/programmatic.
(La urma urmelor, nu trebuie să ai două facultăți, gândire critică sau să fii foarte atent la etichetă când cumperi un borcan cu murături, o cutie de detergent sau medicamente. Din contră, companiile mai puțin responsabile sunt fericite cu un consumator needucat, care nu pune probleme si nu are nevoie de mii de explicații înainte de a scoate banul din buzunar. The same logic applies in politics – wink, wink).
Eficient, cu siguranță. Dar “sănătos” pe termen lung?
Dispariția filtrului rațional uman si înlocuirea lui cu algoritmi încă imaturi generează, zi de zi, probleme din ce în ce mai serioase: “stirile” îndoielnice ajung direct si nefiltrat la public si mesajele publicitare, la fel, ating micro-audiențe care erau greu de coagulat înainte.
Răspunsul (neoficial) al giganților din tech la această problemă nu a depăsit, până acum, stadiul de “Oops! Shit happens…“. Sau scuze, gen:
Asadar, prima concluzie este de ordin pur tehnic:fără a crede în teoriile conspiraționiste, cum că a fost totul gândit în direcția asta, cred mai degrabă că pur si simplugiganții din tech nu au evaluat corect impactul negativ al unei automatizări gândite, logic, doar din punct de vedere al eficienței.
Un exemplu relevant din ciclcul “inovație de dragul inovației” eVoCo– experimentul poreclit “Photoshop Audio“, făcut de cei de laAdobe(un algoritm care, din 20 de minute de înregistrare a unei voci, poate replica toate tonurile si inflexiunile sunetului respectiv si, deci, poate face pe oricine să pară că a spus orice).
Iată un demo:
<span data-mce-type="bookmark" style="display: inline-block; width: 0px; overflow: hidden; line-height: 0;" class="mce_SELRES_start"></span>
Algoritmul e gândit mai ales pentru industria de gaming, voice over pentru documentare, stiri sau reclame dar e evident cât de fericiți ar fi producătorii de fake news sau experții în manipularea maselor să poată beneficia de această noua jucărie (dacă nu o au deja).
De exemplu, poți să îl faci pe Obama să spună ce vrei tu:
Cum si de ce se întâmplă asta, (nu doar) în opinia mea?
Sau, pur si simplu, se îndrăgostesc de o idee si nu se lasă până nu o realizează.Pentru a demonstra că se poate.
Asa s-a ajuns ca obsesia pentru “disruption” să nu domine doar industria hotelieră, taximetria sau comerțul. Si nu a “disrupt” doar jurnalismul “old school”, care presupunea un filtru moral aplicat, uneori, de o întreagă redacție înainte de a se publica ceva, ci a generat un fenomen mult mai grav:
NewsFeed – nume dat unei însiruiri de postări haotice, majoritatea fără nici o legătură cu ce înseamnăNews, de fapt – a schimbat înțelegerea asupra a ce înseamnă o stire (si, subliminal, ce înseamnă adevăr).
Impactul e cu atât mai îngrijorător în țări precum România, unde educația civică si media e firavă, iar tradiția consumului de stiri din surse profesionale abia începuse să se formeze înainte să ne lovească din plin tsunami-ul fake news.
Una e să fi trăit în SUA, unde – de exemplu –The New York Timesapare încontinuu din 1851 încoace, într-un regim (încă) democratic, alta e să te formezi din punct de vedere al culturii informaționale în România, unde presa de calitate abia apucase să prindă cheag la începutul anilor 2000 – înainte să fie acaparată de interese personale si/sau politice, să fie lovită apoi de criza financiară globală si făcută praf, în cele din urmă, de efectul Facebook & Co.
Altfel spus, dacă până si în State a devenit posibilă afirmația“If Jesus Christ gets down off the cross and told me Trump is with Russia, I would tell him, ‘Hold on a second. I need to check with the President!”, ce pretenții să mai avem noi?
Cam asa stăm din punct de vederesocial,tehnicsibusiness(da, fake news e o industrie, a devenit un ecosistem complet, cu playeri, sistem propriu de fake ads and so on – voi reveni separat pe această temă. În plus, Facebook si Google fac eforturi insuficiente să “deratizeze” mediul, contribuind chiar indirect la finanțarea “industriei” fake prin tooluri de advertising si soluții de monetizare automatizate care, adesea, sunt mult prea permisive cu standardele pe care le cer producătorilor de trafic la kil).
Bun. Dar dacă tot am rămas mai puțini si ați ajuns cu lectura până aici, să trecem la nivelul următor: parteaantropologicăsipsihologică.
Să începem partea a doua cu gândurile a trei oameni destepți:Harrari,TwainsiAsch. Un antropolog, un scriitor de ficțiune si un psiholog care nu cred că s-ar fi asteptat vreodată să apară împreună în acelasi articol (ci, maxim, să fie începutul unui banc pentru intelectuali).
Yuval Harrariscrie, înSapiens(recomand), că elementul esențial care a contribuit la evoluția speciei umane este fascinația noastră pentru mit si ficțiune, precum si abilitatea de a crea si de a crede în povesti (chiar când evidența le contrazice).
“Humans have an amazing capacity to believe in contradictory things. For example, to believe in an omnipotent and benevolent God, but somehow excuse Him from all the suffering in the world.”
Harrari consideră că exact această capacitate a făcut Homo Sapiens să învingă, treptat, celelalte specii umanoide si să cucerească toată planeta: capacitatea de a crede în mituri, în povesti, in idealuri si, în final, în scopuri comune care pot face indivizi care nu se cunosc să acționeze în aceeasi directie.
Pe de altă parte,Mark Twainse crede că ar fi spus un alt fapt tragi-comic, si anume că uneoriadevărul strică o poveste frumoasă. Ceea ce, să recunoastem, cam asa e: adevărul e, adesea, plictisitor – asa că avem tendința de a “cosmetiza” lucrurile, de a genera conspirații sau, măcar, de a face întâmplarea ceva mai interesantă decât a fost, de fapt.
Last but not least, după niste ani de studiu si experimente, psihologulSolomonAscha emis paradigma care îi poartă numele si care spune, pe scurt:“A person’s opinions and actions are influenced by the actions and opinions of the majority of a group“.
(Ghiță Ciobanul ar fi numit asta, fără prea multe studii, “spirit de turmă” – dar să trecem peste).
Asadar, ca oameni,iubim ficțiunea, vrem să credem în povesti mai mult decât în adevăr, si suntem usor influențabili de cei din jur.Iată contextul perfect pentru noua industrie!
Ca si în multe alte cazuri, si în cazul fake news tehnologia nu a făcut însă altceva decât să amplifice si agrege la scară globală o trăsătură umană deja existentă.
Dar cât de greu si de rapid se pot însă genera curente de opinie în online? Iată un exemplu:
Cei de laSocial Chain– o rețea si agenție social media cu media de vârstă pe la 25 de ani – au prezentat laiCEE.fest, în 2017, un studiu de caz care mi-a dat de gândit (puteți vedea aicisau inaplicațieprezentarea integrală – asta dacă aveți un bilet deja pentru 2018 sau ați fost la festival anul trecut).
Foarte pe scurt, oamenii au inventat (pentru un client, târgul de fotbalSoccerEx) un jucător inexistent:Rex Secco. Prin simpla distribuire a zvonului că un foarte tânăr jucător necunoscut e vânat de Arsenal în vederea achiziției sale cu o sumă amețitoare, în social media s-a creat o întreagă dezbatere (care a ajuns, evident, si în presă).
Au apărut grafice si clasamente:
S-a dezbătut subiectul:
Si, apoi, inevitabilul s-a produs. Au apărut băieții destepți, care cunosc problema în detaliu si le explică si altora cum stă treaba:
Ce e cu adevărat scarry: tweet-ul din imagine a apărut la doar 33 de minute după “breaking news”!
Da, cam atât de rapid se pot genera percepții, online (tot de aceea se întâmplă ca majoritatea crizelor de PR să se amplifice pentru că reacția companiilor e, adesea, extrem de tardivă).
Ca să generezi o percepție, via social media, trebuie să ții cont doar de câteva elemente:idee,contex,povestesidetaliicare să fie (sau să pară) credibile. Cu siguranță, cu strategia corectă (si niste bani), vei găsi un număr suficient de mare de oameni care să genereze “adevărul”.
Vorba Ivankăi Trump:
Fata lu’ tata n-a spus asta la beție, ci a scris-oîntr-o carte. Poți s-o contrazici?
Bun. Am lămurit, până acum, că nici roboții/algoritmii si nici oamenii nu sunt perfecți încă.
Pentru ultima parte, să încercăm să lămurim o ultimă dilemă: unde e problema mai serioasă, la om sau la masinăriile pe care omul le-a creat?
În ziua premergătoare alegerilor din SUA, suma totală a reach-ului unor fake news evidente, de tipul Papa îl susține pe Trump, a depăsit cu mult sursele legitime de informare.
Pe scurt, situația se vede în graficul de mai jos (pe larg,aici).
Reflexul ar fi să dăm vina pe algoritmii “defecți” din social media. Însă realitatea pare că nu e prea flatantă pentru noi:pare-se că roboții iau decizii relativ corecte, în prima fază, însăoamenii sunt cei care amplifică atât de mult tâmpeniaîncât, în cele din urmă, se prostesc si roboții.
În sensul acesta un studiu amplu si solid a fost făcut public, acum câteva zile, deMIT (Massachusetts Institute of Technology).
CercetătoriiSoroush Vosoughi,Deb RoysiSinan Aralau studiat 126 de mii de zvonuri false sau mixate (parțial false, parțial adevărate) distribuite de peste 4.5 milioane de ori de circa 3 milioane de oameni pe Twitter între 2006 si 2017.
Iată câteva concluzii legate de efectul devastator al realității paralelecreate si amplificate, în primul rând de oameni, cu ajutorul social media/tehnologiei:
Studiul – care e mult mai amplu sise poate descărca integral de aici– oferă si alte statistici si explică si mecanismele mai fine din cauza cărora oamenii dau share unor astfel de informații: în principiu, pentru că vrem să fim “cool”, să pară că stim primii ce alții nu stiu sau nu înțeleg (si, evident, e mai probabil să “afli” primul ceva ce nu există, nu?) si, în general, ca să părem “smecheri”, superiori. Alte explicatii valide,aici.
Iar “băieții destepți ai internetului” profită de asta din plin – fie că vorbim de ceiinofensivi, care fac si ei un ban cinstit (vorba vine) exploatând toleranța platformelor globale legată de calitatea conținutului pe care îl rulează în sistemele automatizate de advertising (tipGoogle Display NetworksauFacebook Audience), fie că e vorba de cei maipericulosi, implicați în operațiuni mai ample, care vizează generarea unor curente de opinie cu mize socio-politice majore.
Altfel spus, într-un nou context global fără precedent (peste 4 miliarde de oameni conectați online din 7.5 miliarde în total), se exploatează în scop financiar si propagandistic o meteahnă care e, paradoxal, si o calitate unică a speciei noastre: pasiunea pentru mit, ficțiune si poveste.
Din toate motivele expuse mai sus – dar si din alte cauze despre care voi scrie, poate, separat – e clar călupta adevărului (sec si adesea plictisitor) cu tehnologia nu se va încheia în curând.
Miza e uriasă iar câstigătorul, incert. Mai ales câtă vreme giganții digitali globali, care au crescut monstrul care ne sufocă acum rațiunea, nu par foarte grăbiți (sau nu pot încă) să-si ucidă progenitura.
#VaUrma